O nouă zi în Grecia am început-o dimineață pe la 7. Pe la 8:30 deja plecaserăm spre Peloponez. Grecul cu mașina lui cu DB iar eu cu juniorul. De ce așa, nu mai știu. Știu că Stadionul Olimpic pentru ediția jubiliară din 2004 era în construcție și, la stadion, într-o intersecție afectată de șantier, Grecul a forțat galbenul și noi am rămas de căruță.

Nici DB și nici Grecul nu aveau mobile așa că n-am avut decât să începem cursa. Am nimerit destul de ușor intrarea pe Atiki Odos, autostrada spre Corinth și dă-i pinteni. Am trecut de Elfsina admirând Salamina și amintindu-ne de bătălia care îi poartă numele și înaintam vertiginos, cu 150-160 de km pe oră și nu ajungeam Grecul…

Am ajuns la bifurcația de la Corint și am oprit pe limba hașurată dintre cele două direcții și habar n-aveam ce am fi putut face mai mult.

Am așteptat acolo preț de câteva țigări, la vremea aceea fumam, și după nici o oră apar voiajorii noștri, vădit surprinși că am ajuns acolo înaintea lor. De fapt noi urmaserăm indicatoarele iar grecul niște ”short cut-uri” care l-au întârziat. Era imposibil să îi depășim și să nu-i vedem, mai ales că mașinuțe ca a Grecului nu erau prea multe pe acolo iar noi vedeam pentru prima dată așa ceva.

În sfârșit, am ajuns la canalul ce taie astăzi Istmul Corinhului, canal săpat manual, cu multă sudoare și multe jertfe pentru a scurta drumul navigatorilor spre vestul Mediteranei și multele ei mări.

Primul care a avansat ideea săpării acestui canal a fost Periander, în secolul VII Înainte de Hristos, dar din cauza dificultății a renunțat și a construit doar diolkos-ul, drumul de legătură pentru transbordarea mărfurilor.

Ideea a fost reluată de Demetrius I al Macedoniei în secolul III Î. Hr., apoi de Iulius Cezar care a fost asasinat înainte de deschiderea șantierului  și, în secolul I d. Hr., împîratul Nero a început excavările. După moartea lui lucrarea a fost abandonată. În 1881, inginerii care au proiectat canalul, exact pe traseul început de Nero (lucru ce nu ne-a mai lăsat să vedem lucrarea antică), au început din nou lucrarea pe care au dat-o în exploatare 12 ani mai târziu. Lucrarea este grandioasă și parcurgerea celor 6,3 km de canal de către giganticele nave din zilele noastre cu alaiul de pilotine este un adevărat spectacol.

De la canal am mers să vedem Acrocorinth-ul și să aflăm ceva din lunga sa istorie.

Ne-am întors la canal și am plecat cu o singură mașină spre Porto Bello, o tavernă pescărească, psarotaverna cum zic grecii, preferată a Grecului, la cam 100 de kilometri de Corinth. Așa cum vă spuneam, Grecia se pregătea să fie din nou gazda Jocurilor Olimpice și se lucra la autostrada spre Patra. Cu toate astea nu s-a circulat greu.

Taverna era pe plajă, o plajă tristă într-o zi mohorâtă de decembrie, o plajă pe pe care fire de nisip purtate de briză peste pietricelele majoritare parcă se uitau disperate după aglomerația verii trecute, după zgomotul valurilor deseori acoperit de râsetele copiilor fascinași de marea turcoise.

Eram pentru prima dată într-o psarotavernă și Grecul făcea tot ce putea să ne arate totul o dată cu o satisfacție greu de atins. Un chelner elegant, chemat de Grec, ne-a escortat la galantarul cu pește și fructe de mare să ne alegem menu-ul. Îmi amintesc cum ne uitam ca niște copii la vitrina cu jucării nemaivăzute și cum încercam să ne imaginăm ce gust ar avea fiecare exponat.

După ce am trecut în revistă vitrina ne-am întors la masă deciși să urmăm recomandările Grecului. În acel moment chelnerul ne-a adus păine galbenă prășită, o carafă mică cu ulei de măsline, o solniță mare cu un taler cu sare iar celălalt cu oregano mărunțit și o farfurie cu sferturi de lămâie.

Apoi au urmat salatele de ierburi reci sau opărite și în cele din urmă caracatișă iîn sos de vin, pui de sepie marinați, creveți, și barbuni prăjiți.

Am gustat din toate și nici astăzi nu știu ce mi-a plăcut cel mai mult, ce știu sigur e că dacă ar mai fi fost și alte preparate le-aș fi gustat pe toate pentru că deja intrasem în jocul Grecului și voiam să sorb toată Grecia atunci.

Cu greu am plecat spre ”Moara lui Nikos”, un prieten al Grecului ce avea o moară de ulei.

Se întunecase și Nikos lucra. Era în plin sezon al măslinelor și grecii își voiau măslinele abia culese transformate în ulei. Ne aștepta. Imediat a trimis după pâine caldă și ne-a tratat cu pâine caldă cu ulei brut, de la șușuroi, zeamă de lămâie, sare și oregano. Deși abia mâncasem, aroma uleiului abia stors nu ne-a lăsatsă refuzăm. După această specialitate ouzo mergea ceva de speriat.

N-a mai ținut cont nimeni că suntem cu mașina, nici măcar Grecul care a șinut morțiș să conducă el. ”Distracția” abia începea. Începuse și ploaia și porțiunile de autostradă alternau cu cele pe o bandă pe sens. Grecul îmi chinuia mașina ceva de groază, mergea cu 90-100 km/h cu treapta a doua pe motiv că ”așa se merge în Grecia”. Toți aburii alcoolului au condensat subit când, la o porțiune de autostradă, de vreo 12 km, Grecul n-a trecut pe sensul nostru și a mers pe banda a doua de contrasens, înjurând și blestemând pe ”grecii proști” care ne claxonau disperați și ne semnalizau din faruri. De bucurie că am scăpat cu viață, am trecut de Corinth fără să luam mașina Grecului. Pe la Megara am reușit să întoarcem să o recuperăm și ne-am întors obosiți morți la bază, obosiți de căte lucruri frumoase văzuserăm, de ce preparate savuraserăm și de momentele trăite.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Peripeții în Grecia – episodul 2
Confidențialitate și cookie-uri: acest site folosește cookie-uri. Dacă continui să folosești acest site web, ești de acord cu utilizarea lor. Pentru a afla mai multe, inclusiv cum să controlezi cookie-urile, uită-te aici: Politică cookie-uri.
Politică de confidențialitate